Timiditatea ca stare emoțională este considerată de unii cercetători ca fiind universală, un amestec de frică și lipsă de încredere. Timiditatea ca trăsătură de personalitate poate fi definită experiențial ca auto-concentrare excesivă caracterizată prin autoevaluare negativă care crează disconfort sau inhibiție în situații sociale și interferează cu urmărirea obiectivelor interpersonale sau profesionale ale cuiva.

Timiditatea poate apărea la oricare dintre următoarele niveluri:

• Emoțional –  simțim rușine, însingurare, stimă de sine scăzută, chiar și tristețe.
• Comportamental – – evităm privirea celor din jur sau vorbim nearticulat și încet, în speranța că nu ne aude nimeni. Putem dezvolta ticuri, sau putem evita cu totul anumite întâlniri sau evenimente sociale.
• Cognitiv – suntem acaparați de o părere foarte proastă despre sine, de gânduri negative referitoare la situație în sine sau la ce ar putea considera ceilalți, de griji permanente și de tendința destul de conturată în cazul timidității către perfecționism.
• Corporal – inima ne bate mai rapid, ne transpiră palmele, avem senzație de vertij, putem tremura, ne putem înroși.

Persoana timidă manifestă o inhibiție la nivel social. Ea gândește foarte mult, înainte să acționeze sau să verbalizeze ceva. Trece în revistă, de mai multe ori, ce urmează să se întâmple și, de cele mai multe ori, anticipează negativ consecințele acțiunilor sale.

Timidul are, în general, o stimă de sine mai scăzută, discursul interior critic, este pasiv sau cel puțin discret în relațiile sociale. În interacțiunile cu ceilalți, persoana timidă se autoevaluează în general prin subestimare, mai ales în privința statutului social. Necesitatea de a vorbi în public sau prezența într-un grup de oameni solicită intens emoțiile. Paradoxal, sensibilitatea și nesiguranța timidului sunt etichetate de cei din jur drept plictiseală, snobism sau posomorâre. În carieră, efectele timidității pot deturna persoana de la un parcurs profesional ascendent.

Tratamentul esențial al timidității este cel al terapiei comportamentale, care îl ajuta pe timid să depisteze complexe, răni morale și frustrări. Adaptată tuturor vârstelor, această terapie permite înfruntarea progresivă a tuturor situațiilor care produc teamă. Accentul se pune pe cauzele actuale care produc probleme mai mult decât asupra celor inconștiente. Din punct de vedere medicamentos nu există tratament specific care să vindece timiditatea, chiar dacă anumite medicamente contribuie la atenuarea pe moment a simptomelor timidității. Practicarea sportului este eficace în acest caz, demonstrându-se un mod de integrare intr-un grup, care înlătură izolarea. La copii, de exemplu, comportamentul părinților este foarte important. Ei trebuie sa-si incurajeze copiii înca de când observă o scădere a încrederii în ei înșiși, în viața școlară sau relațională.

Sursă:

Cheek, J. M., & Buss, A. H. (1981). Shyness and sociability. Journal of personality and social psychology, 41(2), 330.

Henderson, L., Zimbardo, P., & Carducci, B. (2010). Shyness. The Corsini encyclopedia of psychology, 1-3.