BrainPerformance

Importanța prieteniilor la vârsta adultă

Când suntem copii, prietenii apar aproape firesc. Îi întâlnim la școală, în parc, la activități sau în vacanțe. Petrecem mult timp împreună, avem experiențe comune și, fără să ne propunem neapărat, relațiile se construiesc. La vârsta adultă, lucrurile se schimbă. Avem serviciu, familie, copii, responsabilități, liste de lucruri de făcut și din ce în ce mai puțin timp pentru ceea ce nu pare „urgent”. Uneori trec luni întregi fără să ne vedem prietenii. Alteori ne dăm seama că, deși avem multe persoane în jur, nu avem pe cine suna atunci când ne este cu adevărat greu. Și tocmai aici apare o întrebare importantă: Cât de mult contează prietenii pentru sănătatea noastră emoțională la vârsta adultă? Răspunsul cercetării este mai puternic decât am putea crede. Prietenia nu este un moft sau o pierdere de  timp. Este o nevoie umană. Oamenii au nevoie de relații apropiate nu doar pentru companie, ci și pentru sănătatea psihologică și fizică. O meta-analiză amplă, care a inclus 148 de studii și peste 300.000 de participanți, a arătat că persoanele cu relații sociale mai puternice au avut o probabilitate semnificativ mai mare de supraviețuire. Efectul relațiilor sociale a fost comparabil cu cel al unor factori de risc bine cunoscuți pentru sănătate. O analiză mai recentă, dedicată în mod specific prieteniei la vârsta adultă, a inclus 38 de studii și a găsit că prietenia este, în general, asociată pozitiv cu starea de bine. Nu doar numărul prietenilor contează, ci mai ales calitatea relațiilor, apropierea, sprijinul și efortul de a menține prietenia. Cu alte cuvinte, nu avem nevoie neapărat de zeci de prieteni.  Avem nevoie de câțiva oameni cu care putem fi noi înșine. Prietenii ne ajută să ne reglăm emoțiile Există o idee importantă în psihologia contemporană: avem nevoie de relații ca sprijin în reglarea emoțională. Uneori avem nevoie de o altă persoană pentru a ne liniști, pentru a vedea lucrurile mai clar sau pur și simplu pentru a nu mai simți că ducem totul singuri. Cercetarea asupra reglării emoționale arată că relațiile apropiate pot deveni contexte în care oamenii își influențează reciproc emoțiile și modul de a face față stresului. Acest proces este descris prin concepte precum reglare emoțională interpersonală și co-reglare. Co-reglarea poate arăta foarte simplu: Scopul acestei conversații nu este de a ne rezolva propriu-zis problema. Dar ne poate ajuta să ieșim din starea de copleșire suficient cât să putem gândi mai clar. De ce este important acest lucru pentru părinți? Aici apare o perspectivă importantă asupra relației dintre părinți și copii. Un părinte nu ar trebui să fie singura persoană care îi oferă copilului siguranță emoțională. Dar nici copilul nu ar trebui să devină principala sursă de reglare emoțională a părintelui. Atunci când un adult are propriile relații apropiate, are mai multe locuri în care poate duce stresul, frustrarea, îndoiala sau tristețea. Poate suna un prieten după o zi dificilă. Poate vorbi cu un alt părinte despre cât de greu este uneori să crești un adolescent. Poate spune cuiva: „Astăzi m-a respins și m-a durut.” Iar celălalt poate răspunde: „Știu. Am trecut și eu prin asta.” Această validare poate fi extrem de importantă. Pentru că uneori nu avem nevoie de o soluție. Avem nevoie să aflăm că ce simțim este normal și că nu suntem singuri în problemele și dubiile noastre. Iar acest lucru poate schimba inclusiv modul în care un părinte se întoarce către copil. Când adolescentul spune „Lasă-mă în pace” Pentru un părinte, adolescența copilului poate fi o perioadă dificilă. Copilul care înainte povestea totul începe să păstreze lucruri pentru el. Preferă camera lui, prietenii lui, conversațiile lui. Uneori răspunde scurt. Alteori respinge apropierea părintelui. „Nu acum.” „Sunt bine.” „Lasă-mă.” Pentru părinte, aceste momente pot fi dureroase. Și este foarte ușor ca durerea să se transforme în control, critică, întrebări insistente sau încercarea de a forța apropierea. Însă un părinte care are propria sa rețea de relații poate avea un spațiu în care să proceseze această experiență și să afle că alți părinți trec prin aceleași dificultăți. Poate spune unui prieten: „Știu că este adolescent și că are nevoie de spațiu, dar uneori mă doare când nu mai are nevoie de mine.” Iar un alt părinte poate răspunde: „Și eu simt asta.” Această experiență de a fi înțeles poate reduce presiunea pusă asupra relației cu adolescentul. Părintele nu mai trebuie să obțină imediat apropierea copilului pentru a se simți bine, deoarece știe că poate apela la alți adulți pentru apropiere și validare. Poate să respecte spațiul copilului și, în același timp, să rămână disponibil. „Nu vrei să vorbești acum. Este în regulă. Când vei avea nevoie, sunt aici.” Uneori, tocmai această libertate face mai ușoară întoarcerea copilului către părinte. Singurătatea nu înseamnă doar să fii singur Este important să facem diferența între singurătate și timpul petrecut singuri. Putem locui singuri și să fim perfect conectați cu ceilalți. Putem avea familie, colegi și sute de contacte în telefon și să ne simțim profund singuri. Singurătatea apare atunci când există o diferență între conexiunea de care avem nevoie și conexiunea pe care simțim că o avem. Iar consecințele sunt semnificative și pe mai multe planuri. O meta-analiză a arătat că izolarea socială și singurătatea sunt asociate cu un risc crescut de mortalitate, iar cercetări mai recente continuă să arate legături între singurătate și sănătatea fizică și psihică. În plus, cercetările despre prietenie arată că relațiile pozitive și stabile de-a lungul timpului sunt asociate cu rezultate mai bune asupra sănătății. De aceea, „nu mai am timp de prieteni” poate părea o problemă minoră în mijlocul responsabilităților adulte, dar pe termen lung poate avea un cost semnificativ. De ce este atât de greu să ne facem prieteni după 30, 40 sau 50 de ani? Pentru că prietenia are nevoie de ceva ce viața adultă ne oferă din ce în ce mai puțin: contact repetat. În copilărie și adolescență, întâlnim aceiași oameni aproape zilnic. Relațiile se construiesc din interacțiuni mici și repetate. La maturitate trebuie să creăm noi aceste contexte. De aceea, un prim pas nu