Delirul sau sindromul confuzional este o tulburare psihiatrică frecventă și adesea trecută cu vederea, poate apărea la orice vârstă, însă persoanele în vârstă sunt deosebit de predispuse să o dezvolte. Mai târziu în viață, este adesea o caracteristică vizibilă a bolii sistemice sau cerebrale și a toxicității medicamentoase (în special anticolinergice) și poate constitui un semn de prognostic grav.

Debutul acut al unui nivel fluctuant de conștientizare, însoțit de întreruperea ciclului somn-veghe, letargie sau agitație și agravarea nocturnă a simptomelor, sunt semne de diagnostic. Simptomele tind să fluctueze în intensitate pe o perioadă de 24 de ore, cu perioade de relativă luciditate intercalate cu perioade de afectare mai severă. Recunoașterea precoce a delirului și tratamentul cauzei sale de bază sunt esențiale.

Caracteristicile delirului sunt următoarele:

• Deficiență cognitivă difuză
• Tulburări de percepție și halucinații (în special vizuale)
• Iluzii (de obicei persecutorii)
• Anomalii ale procesului de gândire
• Modificări ale limbajului (în special conținutul semantic al scrisului)
• Tulburări ale ciclului somn-veghe
• Afect alterat sau labil
• Debutul acut sau brusc al simptomelor
• Fluctuația severității simptomelor
• Cauză fizică identificabilă (sau presupusă).

Criteriile de diagnostic pentru delir au fost publicate pentru prima dată în Manualul de Diagnostic și Statistică III (DSM-III). Delirul a fost descris ca fiind un sindrom cerebral acut și cronic, care a fost considerat tulburare cauzată de afectarea funcției țesutului cerebral.

Modificările neurotransmisiei care stau la baza delirului includ sisteme colinergice, dopaminergice, serotoninergice și GABA-ergice, cu sisteme noradrenergice, glutamatergice, opiacee și histaminergice posibil implicate. Mulți dintre acești neurotransmițători joacă un rol important în căile neurologice delimitate ca posibil subiacente a delirului.

Evaluarea delirului ar trebui să se concentreze mai mult pe regiunile afectate ale creierului. Evaluările clinice actuale oferă o schimbare scurta a funcțiilor prefrontale și ale emisferei drepte, în ciuda faptului că literatura indică un rol important. Studiile imagistice pot evalua regiunile subcorticale, inclusiv ganglionii bazali și talamus. Modelele de disfuncție a cortexului prefrontal ar putea implica anumite căi subcortical-prefrontale.

Neurofeedback-ul este o metodă prin care persoanele își pot autoregla activitatea creierului în anumite regiuni/frecvențe neuronale, obtinand feedback în timp real prezentat vizual in activitatea neuronala.

Neurofeedback-ul poate ajuta la reglarea activitatii corticale si subcorticale pentru atingerea unor stari cerebrale mai stabile si pentru reducerea duratei episoadelor de delir si reducand necesitatea utilizarii sedativelor sau altor medicamente.

Sursă:

Lipowski, Z. J. (1987). Delirium (acute confusional states). Jama, 258(13).

Trzepacz, P. T. (1994). The neuropathogenesis of delirium: a need to focus our research. Psychosomatics, 35(4).

Trzepacz, P. T. (1996). Delirium: advances in diagnosis, pathophysiology, and treatment. Psychiatric Clinics of North America, 19(3).