În ultimele decenii, polarizarea socială a devenit un subiect central în științele politice și psihologia socială. Termenul polarizare desemnează, în esență, divizarea societății în grupuri opuse, cu poziții din ce în ce mai îndepărtate. Când această separare se manifestă în sfera politică, vorbim despre polarizare politică – fenomen care se poate baza pe apartenență partinică (de exemplu, Democrat versus Republican), poziționare față de o problemă (precum schimbările climatice) sau susținerea unei politici publice specifice.

Polarizarea este percepută frecvent ca o amenințare, fiind asociată cu ostilitate, conflicte intergrupale și chiar violență. Exemple recente includ confruntările violente între susținători și oponenți ai imigrației în portul Calais, insurecția de la Capitoliu din SUA în ianuarie 2021 sau disensiunile dure legate de Brexit. Cu toate acestea, polarizarea nu este un fenomen exclusiv negativ, ci are și potențialul de a stimula angajamentul civic și de a susține transformări sociale semnificative.

Teoria identității sociale și polarizarea

Pentru a înțelege dinamicile polarizării, teoria identității sociale (SIT), dezvoltată de Tajfel și Turner (1979), oferă un cadru explicativ valoros. SIT postulează că indivizii își definesc parțial conceptul de sine prin apartenența la grupuri sociale, cum ar fi partidele politice. Această apartenență devine sursă de mândrie și stimă de sine și influențează comportamentele și atitudinile față de membrii propriului grup (in-group) și ai grupurilor opuse (out-group).

Mecanismele psihologice ale polarizării politice

1. Categorisirea socială – oamenii își organizează realitatea socială împărțind indivizii în grupuri („noi” vs. „ei”), deseori pe baze ideologice.
2. Identificarea socială – indivizii își asumă identitatea grupului politic, internalizând valorile, normele și convingerile acestuia.
3. Comparația socială – membrii grupurilor își evaluează propriul grup în raport cu altele, ducând la favoritism față de in-group și discriminare față de out-group.

În perioadele electorale, aceste procese sunt amplificate de discursuri și campanii care accentuează diferențele, alimentând o perspectivă de tipul „noi versus ei”. Acest tip de polarizare afectivă duce la scăderea dorinței de dialog, erodarea încrederii și consolidarea stereotipurilor.

Polarizarea: amenințare sau resursă democratică?

Literatura de specialitate reflectă o viziune ambivalentă asupra polarizării. Pe de o parte, cercetători precum Lilliana Mason, Jennifer McCoy și Murat Somer subliniază caracterul periculos al polarizării afective, care generează neîncredere, ură și slăbirea coeziunii sociale. Polarizarea poate duce la paralizarea instituțiilor democratice și la sprijinirea liderilor autoritari sau a mișcărilor extremiste (Finkel et al., 2020).

Pe de altă parte, există și o viziune mai optimistă. Polarizarea poate juca un rol pozitiv în democrație prin mobilizarea grupurilor marginalizate și stimularea participării politice. Mișcările sociale precum cele pentru drepturile femeilor sau ale persoanelor de culoare, precum și lupta împotriva dictaturilor, au fost adesea „polarizante”, dar au produs progrese democratice esențiale.

Cass Sunstein (2009), în lucrarea sa Going to Extremes, argumentează că polarizarea poate transforma indiferența în implicare civică. Totodată, avertizează asupra riscurilor – grupurile pot ajunge să adopte poziții extreme nu din convingere rațională, ci ca rezultat al presiunii de grup.

Perspective normative și provocări contemporane

Din perspectivă normativă, polarizarea poate fi înțeleasă în trei moduri:

1. Polarizarea ca amenințare la adresa democrației – apare când identitățile politice devin rigide și antagonice, iar instituțiile nu mai funcționează eficient.
2. Polarizarea ca simptom al unei crize democratice – centrele moderate nu reușesc să creeze spațiu pentru confruntări democratice constructive.
3. Polarizarea ca motor al democrației – facilitează contestarea inegalităților și mobilizarea socială.

Exemple istorice arată că mișcările democratice radicale, sindicatele sau sufragetele au folosit polarizarea pentru a genera schimbări sociale. Astăzi, mișcări precum cele pentru justiție climatică, egalitate de gen sau decolonizare recurg frecvent la forme de mobilizare polarizante. Cheia constă în gestionarea acestor tensiuni astfel încât ele să nu degenereze în violență.

Concluzie

Polarizarea este un fenomen complex, cu fațete multiple. Din perspectiva psihologiei sociale, ea nu este în mod necesar dăunătoare. Procesele de identificare socială pot duce la conflict, dar și la progres. În loc să demonizăm polarizarea, ar trebui să înțelegem mai profund mecanismele care o alimentează și să căutăm strategii care să cultive angajamentul democratic fără a sacrifica pluralismul sau coeziunea socială. Astfel, societățile pot transforma polarizarea dintr-o sursă de conflict într-un instrument de schimbare pozitivă.

Bibliografie

Smith, L.G.E., Thomas, E.F., Bliuc, AM. et al. Polarization is the psychological foundation of collective engagement. Commun Psychol 2, 41 (2024). https://doi.org/10.1038/s44271-024-00089-2

Van Alstein, M. (2022). Polarisation and conflict: A non-violent approach. Flemish Peace Institute.

Strickler, R. (2018). Deliberate with the Enemy? Polarization, Social Identity, and Attitudes toward Disagreement. Political Research Quarterly, 71(1), 3–18. http://www.jstor.org/stable/26600446

Koehler, J. (2024, August 2). How social identity theory explains political polarization: What can psychology tell us about the political divide? Beyond School Walls. https://www.psychologytoday.com/us/blog/beyond-school-walls/202408/how-social-identity-theory-explains-political-polarization