Biofeedbackul în zona ritmului alfa al EEG a fost descoperit încă din anii 1960 și, de atunci, a atras interesul profesionistior din sfera sănătății umane.
Doctorul Barry Sterman, printr-un experiment cu pisici realizat in SUA la UCLA, le-a fost masurata activitatea cerebrala prin EEG (electroencefalograma) si s-a observat ca, atunci cand acestea sunt relaxate, vedem o activitate specifica. Oamenii de stiinta s-au intrebat daca pot antrena anumite unde cerebrale si creierul pisicilor pentru a avea o activitate cerebrala mai mare sau mai mica. Cand observau un anumit tip de activitate, pisicile erau recompensate cu dulciuri. Ca rezultat, pisicile au inceput sa produca mai multe unde beta. Observand acest lucru, cercetatorii s-au intrebat daca pot ajuta persoanele care sufera de Epilepsie. Au reusit in 1972 prin acelasi mecanism.
Începând cu mijlocul anilor 1980, Siegfried și Sue Othmer, fizicieni cu experiență în neurobiologie, au lucrat la dezvoltarea unei metode ultraperformante de neurofeedback, cunoscută astazi la nivel global sub denumirea de Metoda Othmer. Sue Othmer a dezvoltat protocoalele bipolare de antrenament, bine cunoscute pentru eficacitatea lor. Modelele lui Siegfried Othmer privind eficacitatea globală a neurofeedbackului împreună cu abordarea structurată și bine documentată a lui Sue au contribut într-o mare măsură la dezvoltarea neurofeedbackului ca tehnologie și terapie.
În ultimii 25 de ani, metoda Othmer și-a dovedit eficiența. Dezvoltarea acestei metode s-a produs în mod similar dezvoltării produselor farmaceutice: bazându-se pe protocoalele dovedite de neurofeedback, cum ar fi antrenamentul clasic beta-SMR (ritm sensorimotor), parametrii de feedback au fost optimizați și dezvoltați în continuare pe baza efectului asupra clientului, acompaniați de îmbunătățirea hardware-ului și software-ului de neurofeedback. Acest lucru a dus la faptul că semnalele neuronale care până acum erau filtrate ca zgomot („Baseline Wander”), mai exact frecvențele foarte joase (ILF = Infra Low Frequeny) sunt acum incluse în antrenamentul cu neurofeedback. Numai metoda de antrenament SCP (Slow Cortical Potentials) mai funcționează cu acest nivel de frecvență.
Metoda Othmer se bazează pe o combinație a trei componente:
- Antrenament clasic de bandă de frecvență: Antrenamentul clasic de bandă este o parte integrantă a metodei Othmer. Chiar dacă se lucrează la frecvențe foarte scăzute, se folosește dinamica metodelor de feedback. În plus, există mulți inhibitori individuali în acțiune, chiar până la 40Hz.
- Antrenamentul la frecvențe foarte joase (ILF = Infra Low Frequeny): După analiza unui număr mare de cazuri a devenit evident faptul ca există o reacție mai rapidă și mai bună atunci când feedbackul este oferit la o frecvență EEG mai joasă. Pe măsură ce se cauta să se ajungă la frecvențe și mai joase cu clienții, aceștia răspundeau mai rapid, mai specific, cu o utilitate mai mare a terapiei. Astfel s-a ajuns la utilizarea în feeedback a unor frecvente foarte joase (ILF = Infra Low Frequency). Eficiența antrenamentului la nivelul SCP (Slow Cortical Potentials) este acum dovedită prin numeroaselor studii realizate în Germania în ultimii ani.
- Antrenamentul bipolar: Studiile empirice au arătat clar că feedback-ul către creier privind modul în care cele două emisfere cerebrale funcționează în relație una cu celălaltă este mult mai eficient decât afișarea numai a activității uneia dintre ele. Majoritatea protocoalelor metodei Othmer se bazează pe poziționări bipolare ale electrozilor. Cu toate acestea, de obicei, un canal EEG este suficient, ceea ce simplifică foarte mult practica.