Gândirea dihotomică (sau polarizată) reprezintă un stil cognitiv caracterizat prin clasificarea fenomenelor în extreme opuse, precum „totul sau nimic” și „corect sau greșit” (Oshio, 2009). Aceasta presupune un sistem de valori care nu permite existența unor nuanțe intermediare, de „gri” ci doar alternative ce se exclud reciproc.

Adesea denumită și „gândire în alb și negru”, acest tip de gândire presupune evaluarea realității în termeni extremi, fără a considera posibilitatea unor zone intermediare (de exemplu, bine-rău, frumos-urât, succes-eșec). Astfel, nu există loc pentru o „zonă gri” în cadrul acestei viziuni, iar indivizii care adoptă acest tip de gândire tind să folosească un limbaj absolutist, cu termeni precum „niciodată”, „mereu”, „întotdeauna”, „toți” sau „nimeni”.

Deși oricine poate experimenta gândirea dihotomică într-o anumită perioadă, aceasta poate indica o problemă de sănătate mintală atunci când devine persistentă și are un impact semnificativ asupra funcționării individului în diverse domenii, cum ar fi la locul de muncă, în cadrul educațional sau în relațiile interpersonale. Din cauza caracterului său extrem, gândirea dihotomică poate duce la o percepție distorsionată asupra realității, în care doar scenarii extreme (de succes sau de eșec) par posibile. Aceasta poate genera stres, anxietate și imprevizibilitate în viața cotidiană.

În cadrul tulburărilor de sănătate mintală, precum tulburarea de personalitate borderline, tulburarea bipolară, depresia și alte afecțiuni, gândirea dihotomică se poate manifesta frecvent. De asemenea, este prezentă și în cazul adulților neurodivergenți, cum sunt cei cu autism sau cu diagnostic de ADHD. Această modalitate de gândire este considerată o distorsiune cognitivă, care poate altera percepția unei persoane asupra rezultatelor posibile și a realității.

Un exemplu concret al acestei distorsiuni apare atunci când o persoană care a finalizat opt din zece proiecte își poate evalua întreaga activitate ca un eșec, în loc să recunoască succesul parțial. Astfel de gânduri pot conduce la sentimente de inadecvare, panică sau teama de a pierde locul de muncă, iar pe termen lung, la apariția anxietății, stresului și depresiei. În acest context, este esențial să se depășească această formă de gândire, întrucât realitatea este mult mai complexă și este adesea caracterizată de nuanțe de gri, care nu pot fi reduse la simple extreme.

Intervențiile terapeutice, cum ar fi psihoterapia, pot fi de mare ajutor în gestionarea gândirii dihotomice. Un psihoterapeut calificat poate oferi suport și încurajare pentru a ajuta persoanele afectate să adopte perspective mai echilibrate și să regăsească nuanțele din realitate.

În plus, utilizarea neurofeedback-ului poate fi eficientă pentru persoanele care suferă de tulburare de personalitate borderline, ajutându-le să își crească conștientizarea de sine, să îmbunătățească reglarea emoțională și să controleze mai bine comportamentele impulsive.

Un studiu realizat de Zachringer și colaboratorii săi în 2019 a investigat efectele neurofeedback-ului asupra activității amigdalei, demonstrând o scădere a nivelului de activare a acesteia, ceea ce sugerează o normalizare a răspunsului afectiv. Aceste rezultate sugerează că neurofeedback-ul poate constitui un complement util în tratamentele pentru tulburarea de personalitate borderline.