Selye (1984) defineşte stresul ca pe o stare a organismului supus la acţiunea unor stimulări suficient de puternice pentru a provoca fie o reacţie de apărare, fie o tulburare funcţională, fie o leziune organică. Starea de stres defineşte un organism care face un efort intensiv pentru a se adapta unor situaţii puţin obişnuite. Atunci când menţinerea echilibrului necesită eforturi compensatorii deosebite, când solicitările atrag sau depăşesc limitele resurselor adaptative, când integrarea organismului este ameninţată, persoana intră în stare de stres.

M. Golu (1981), într-o abordare sistemic-cibernetică atrage atenţia asupra faptului că stresul este „o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme”.

Stresul se poate manifesta prin simptome fizice sau psihocomportamentale după cum urmează:

• simptome fizice: – creşterea frecvenţei cardiace a pulsului, având drept consecinţe creşterea tensiunii arteriale (risc de hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, infarct de miocard), creşterea frecvenţei respiratoria, tulburări de somn, tulburări de comportament alimentar.
• simptome psihocomportamentale − scăderea capacităţii de memorare şi de concentrare a atenţiei, a capacităţii perceptive, a puterii de decizie, scăderea intereselor.

În ceea ce privește posibilele cauze de mediu ale psihopatologiei, stresul este un bun candidat. Una dintre cele mai importante zone ale creierului care mediază și, la rândul său, este afectată de răspunsul la stres este hipocampul. Mai multe studii recente despre oameni corelează stresul cu atrofia hipocampului, o zonă a creierului necesară pentru memorie și cogniție. În perspectiva sa, Sapolsky susține că agentul cauzal de bază poate fi glucocorticoizii secretați în cantități anormal de mari în condiții de stres.

Efectele importante ale hormonilor de stres, glucocorticoizii, asupra hipocampului sunt în concordanță cu ipoteza că hipocampul joacă probabil un rol în tulburările psihiatrice legate de stres. Hipocampul are o concentrație bogată de receptori pentru glucocorticoizi. Aceste descoperiri indică faptul că hipocampul este o piesă centrală importantă pentru integrarea răspunsurilor cognitive, neurohormonale și neurochimice la stres. Am emis ipoteza că disfuncția hipocamului reprezintă baza anatomică pentru modificări ale memoriei, cum ar fi amintirea fragmentată sau întârziată a amintirilor traumatice.

Dacă stresul poate afecta creierul, se poate face ceva pentru a preveni sau a inversa acest proces?

Vestea bună este că studiile pe animale au demonstrat mai mulți agenți cu efecte potențial benefice. Grupul de la Universitatea Rockefeller a descoperit că fenitoina (Dilantin) inversează atrofia hipocampului indusă de stres, probabil prin modularea neurotoxicității induse de aminoacizi excitatory. Alți agenți, inclusiv tianeptina și dihidroepiandosteronul (DHEA), au efecte similar. S-a demonstrat că administrarea de inhibitori ai recaptării serotoninei are ca rezultat o creștere a ramificării dendritice în hipocamp.

Încă nu știm dacă atrofia hipocampului este reversibilă la om. Cu toate acestea, descoperirile conform cărora terapia cognitivă are ca rezultat inversarea disfuncției memoriei oferă unele motive de speranță. În plus, studiile care arată că hipocampul este unic în creier în capacitatea sa de a regenera neuronii, sugerează că reversibilitatea poate fi posibilă chiar și în situația morții neuronale.

Surse:

Ale Educației, F. D. Ș., & și Arte, P. Stresul din perspectivă psihologică.

Bremner, J. D. (1999). Does stress damage the brain?. Biological psychiatry, 45(7), 797-805.

Sapolsky, R. M. (1996). Why stress is bad for your brain. Science, 273(5276), 749-750.