
Așa cum se întâmplă deseori în neurologie, rapoartele referitoare la cazuri ciudate și bizare sunt de obicei primele indicii ale fundamentului empatiei în creier.
Conform unui raport din 1975, de exemplu, în care erau revizuite mai multe cazuri de leziuni ale lobului frontal din dreapta, pacienții au dat dovadă de o deficiență curioasă: nu erau capabili să înțeleagă mesajul emoțional din tonul vocii celorlalți, deși înțelegeau perfect cuvintele în sine.
Un „mulțumesc’’ sarcastic sau unul plin de recunoștință și unul plin de mânie aveau același înțeles, neutru, pentru ei. În schimb, un raport din 1979 vorbea despre unii pacienți care suferiseră leziuni în alte părți ale emisferei drepte și care reacționau diferit ca percepție emoțională. Aceștia erau incapabili să-și exprime propria emoție prin tonul vocii sau prin gestică. Ei știau ce simt, dar pur și simplu nu puteau transmite asta. Toate aceste regiuni corticale ale creierului, au strânse legături cu sistemul limbic.
Analizând descoperirile neurologice, cât și studiile comparative, Leslie Brothers, psihiatru la Institutul de Tehnologie din California, a subliniat că nucleul amigdalian și legătura dintre acesta și zona asociativă a cortexului vizual, constituie cheia circuitului la nivelul creierului de care e legată empatia.
O baza psihologică similară pentru empatie, apare în cadrul unui studiu făcut de psihologul Robert Levenson, care a studiat cupluri căsătorite, încercând să ghicească ce simte partenerul după o discuție mai aprinsă. Metoda lui este simplă: cuplul este în registrat pe video, iar reacțiile psihologice le sunt măsurate atunci când sunt discutate chestiuni supărătoare din căsnicia lor – cum să-i disciplineze pe copii, cum să cheltuiască banii și alte lucruri asemănătoare. Fiecare partener revede caseta și povestește ce a simțit în momentul respectiv, clipă de clipă. Apoi un partener revede caseta a doua oară, încercând să interpreteze sentimentele celuilalt.
Cea mai exactă empatie s-a produs în cazul soților și soțiilor a căror proprie fiziologie o urmărea exact pe aceea a partenerului la care se uita. Adică, atunci când partenerul reacționa transpirând masiv, la fel reacționa și celălalt, atunci când partenerului îi bătea inima mai încet, ritmul cardiac i se încetinea și celuilalt. Pe scurt, trupul lor imita în mod subtil, clipă de clipă, reacțiile fizice ale partenerului de viață.
Aceasta sugerează faptul că atunci când creierul emoțional coordonează trupul printr-o reacție puternică – mânie – nu poate apărea o empatie suficient de mare.
Empatia presupune suficient calm și receptivitate, astfel încât semnalele subtile ale sentimentelor celuilalt să poată fi recepționate și imitate de către propriul creier emoțional.
Sursă:
Daniel Goleman – Inteligența emoțională- New York Times Bestseller, editura Curtea Veche.
Add Comment