Când suntem copii, prietenii apar aproape firesc. Îi întâlnim la școală, în parc, la activități sau în vacanțe. Petrecem mult timp împreună, avem experiențe comune și, fără să ne propunem neapărat, relațiile se construiesc.
La vârsta adultă, lucrurile se schimbă. Avem serviciu, familie, copii, responsabilități, liste de lucruri de făcut și din ce în ce mai puțin timp pentru ceea ce nu pare „urgent”. Uneori trec luni întregi fără să ne vedem prietenii. Alteori ne dăm seama că, deși avem multe persoane în jur, nu avem pe cine suna atunci când ne este cu adevărat greu.
Și tocmai aici apare o întrebare importantă: Cât de mult contează prietenii pentru sănătatea noastră emoțională la vârsta adultă? Răspunsul cercetării este mai puternic decât am putea crede.
Prietenia nu este un moft sau o pierdere de timp. Este o nevoie umană.
Oamenii au nevoie de relații apropiate nu doar pentru companie, ci și pentru sănătatea psihologică și fizică.
O meta-analiză amplă, care a inclus 148 de studii și peste 300.000 de participanți, a arătat că persoanele cu relații sociale mai puternice au avut o probabilitate semnificativ mai mare de supraviețuire. Efectul relațiilor sociale a fost comparabil cu cel al unor factori de risc bine cunoscuți pentru sănătate.
O analiză mai recentă, dedicată în mod specific prieteniei la vârsta adultă, a inclus 38 de studii și a găsit că prietenia este, în general, asociată pozitiv cu starea de bine. Nu doar numărul prietenilor contează, ci mai ales calitatea relațiilor, apropierea, sprijinul și efortul de a menține prietenia.
Cu alte cuvinte, nu avem nevoie neapărat de zeci de prieteni. Avem nevoie de câțiva oameni cu care putem fi noi înșine.
Prietenii ne ajută să ne reglăm emoțiile
Există o idee importantă în psihologia contemporană: avem nevoie de relații ca sprijin în reglarea emoțională. Uneori avem nevoie de o altă persoană pentru a ne liniști, pentru a vedea lucrurile mai clar sau pur și simplu pentru a nu mai simți că ducem totul singuri.
Cercetarea asupra reglării emoționale arată că relațiile apropiate pot deveni contexte în care oamenii își influențează reciproc emoțiile și modul de a face față stresului. Acest proces este descris prin concepte precum reglare emoțională interpersonală și co-reglare. Co-reglarea poate arăta foarte simplu:
- „E normal să te simți așa.”
- „Și eu am trecut prin ceva asemănător.”
- „Hai să vedem ce putem face.”
- Sau chiar:
- „Nu trebuie să rezolvi nimic acum. Sunt aici.”
Scopul acestei conversații nu este de a ne rezolva propriu-zis problema. Dar ne poate ajuta să ieșim din starea de copleșire suficient cât să putem gândi mai clar.
De ce este important acest lucru pentru părinți?
Aici apare o perspectivă importantă asupra relației dintre părinți și copii. Un părinte nu ar trebui să fie singura persoană care îi oferă copilului siguranță emoțională. Dar nici copilul nu ar trebui să devină principala sursă de reglare emoțională a părintelui. Atunci când un adult are propriile relații apropiate, are mai multe locuri în care poate duce stresul, frustrarea, îndoiala sau tristețea.
Poate suna un prieten după o zi dificilă. Poate vorbi cu un alt părinte despre cât de greu este uneori să crești un adolescent. Poate spune cuiva:
„Astăzi m-a respins și m-a durut.”
Iar celălalt poate răspunde:
„Știu. Am trecut și eu prin asta.”
Această validare poate fi extrem de importantă. Pentru că uneori nu avem nevoie de o soluție. Avem nevoie să aflăm că ce simțim este normal și că nu suntem singuri în problemele și dubiile noastre. Iar acest lucru poate schimba inclusiv modul în care un părinte se întoarce către copil.
Când adolescentul spune „Lasă-mă în pace”
Pentru un părinte, adolescența copilului poate fi o perioadă dificilă. Copilul care înainte povestea totul începe să păstreze lucruri pentru el. Preferă camera lui, prietenii lui, conversațiile lui. Uneori răspunde scurt. Alteori respinge apropierea părintelui.
„Nu acum.”
„Sunt bine.”
„Lasă-mă.”
Pentru părinte, aceste momente pot fi dureroase. Și este foarte ușor ca durerea să se transforme în control, critică, întrebări insistente sau încercarea de a forța apropierea. Însă un părinte care are propria sa rețea de relații poate avea un spațiu în care să proceseze această experiență și să afle că alți părinți trec prin aceleași dificultăți. Poate spune unui prieten:
„Știu că este adolescent și că are nevoie de spațiu, dar uneori mă doare când nu mai are nevoie de mine.”
Iar un alt părinte poate răspunde: „Și eu simt asta.”
Această experiență de a fi înțeles poate reduce presiunea pusă asupra relației cu adolescentul. Părintele nu mai trebuie să obțină imediat apropierea copilului pentru a se simți bine, deoarece știe că poate apela la alți adulți pentru apropiere și validare. Poate să respecte spațiul copilului și, în același timp, să rămână disponibil.
„Nu vrei să vorbești acum. Este în regulă. Când vei avea nevoie, sunt aici.” Uneori, tocmai această libertate face mai ușoară întoarcerea copilului către părinte.
Singurătatea nu înseamnă doar să fii singur
Este important să facem diferența între singurătate și timpul petrecut singuri. Putem locui singuri și să fim perfect conectați cu ceilalți. Putem avea familie, colegi și sute de contacte în telefon și să ne simțim profund singuri.
Singurătatea apare atunci când există o diferență între conexiunea de care avem nevoie și conexiunea pe care simțim că o avem. Iar consecințele sunt semnificative și pe mai multe planuri. O meta-analiză a arătat că izolarea socială și singurătatea sunt asociate cu un risc crescut de mortalitate, iar cercetări mai recente continuă să arate legături între singurătate și sănătatea fizică și psihică. În plus, cercetările despre prietenie arată că relațiile pozitive și stabile de-a lungul timpului sunt asociate cu rezultate mai bune asupra sănătății.
De aceea, „nu mai am timp de prieteni” poate părea o problemă minoră în mijlocul responsabilităților adulte, dar pe termen lung poate avea un cost semnificativ.
De ce este atât de greu să ne facem prieteni după 30, 40 sau 50 de ani?
Pentru că prietenia are nevoie de ceva ce viața adultă ne oferă din ce în ce mai puțin: contact repetat. În copilărie și adolescență, întâlnim aceiași oameni aproape zilnic. Relațiile se construiesc din interacțiuni mici și repetate.
La maturitate trebuie să creăm noi aceste contexte. De aceea, un prim pas nu este neapărat să „căutăm prieteni”, ci să căutăm contexte în care să întâlnim în mod repetat aceiași oameni:
- Un curs
- Un grup de sport
- Activitate creativă
- Voluntariat
- Un club de lectură
- Comunitate profesională
- Un grup de părinți
- Activitate în care există interese comune
Cercetările despre formarea prieteniilor susțin importanța contactului repetat și a timpului petrecut împreună.
Cum putem construi prietenii la vârsta adultă?
Nu trebuie să începem cu „Hai să devenim cei mai buni prieteni”. Prietenia se construiește treptat.
1. Căutați contexte repetitive
Alegeți o activitate la care puteți merge regulat. Este mai ușor să construiești o relație cu cineva pe care îl vezi constant decât cu cineva întâlnit o singură dată.
2. Faceți primul pas
- „Vrei să bem o cafea după curs?”
- „Ai vrea să mergem la o plimbare într-o zi?”
- „Mi-ar plăcea să mai vorbim.”
Poate părea banal, dar multe relații nu se dezvoltă pentru că fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas.
3. Nu vă așteptați ca relația să devină profundă imediat
O conversație bună nu înseamnă automat o prietenie. Relațiile apropiate se construiesc prin timp, reciprocitate și experiențe împărtășite.
4. Investiți în prieteniile pe care deja le aveți
Uneori nu avem nevoie de oameni noi. Avem nevoie să ne întoarcem către oamenii pe care i-am lăsat în urmă.
„Mi-am dat seama că nu am mai vorbit de mult. Ce mai faci?”
Efortul de menținere a prieteniei este, de altfel, asociat cu o stare de bine mai bună. Efortul fizic este admirat, de ce nu ne comportăm la fel și cu efortul de menținere a unei relații? Dacă vă este frică de respingere, acest lucru este normal. Însă depășirea ei poate însemna că relație de prietenie profundă.
5. Vorbiți și despre lucrurile dificile
Prietenia nu înseamnă doar cafea, vacanțe și glume. Uneori înseamnă să ne deschidem, să fim sinceri cu nevoile, dificultățile noastre.
Vulnerabilitatea, atunci când există siguranță și reciprocitate, poate transforma o relație de cunoștință într-una semnificativă.
Nu trebuie să alegem între familie și prieteni
Uneori, la vârsta adultă, apare ideea că familia ar trebui să fie suficientă. Dar relațiile familiale și prieteniile nu îndeplinesc întotdeauna aceleași funcții.
Un prieten poate înțelege o experiență profesională prin care trecem. Un alt părinte poate înțelege frustrarea de a crește un adolescent. Un prieten vechi ne poate aminti cine eram înainte de toate rolurile pe care le avem astăzi. Iar uneori avem nevoie de cineva care să ne asculte fără să fie implicat direct în problema noastră.
Nu este nevoie ca o singură relație să ne ofere totul.
Avem nevoie de o rețea de oameni:
- Familie
- Partener
- Prieteni
- Colegii apropiați
- Comunitate
Iar fiecare poate avea un rol diferit în echilibrul nostru emoțional.
Poate că una dintre cele mai importante forme de grijă față de noi înșine este să nu rămânem singuri cu totul
Viața adultă ne învață să fim independenți:
- Să ne descurcăm
- Să rezolvăm
- Să muncim
- Să avem grijă de ceilalți
Dar independența emoțională nu înseamnă să nu mai avem nevoie de nimeni. Uneori, sănătatea înseamnă și să putem spune: „Am nevoie să vorbesc cu cineva.”
Pentru părinți, acest lucru poate fi cu atât mai important. Un copil nu trebuie să fie terapeutul părintelui său. Un adolescent nu trebuie să fie persoana care îi validează permanent valoarea părintelui. Copilul are nevoie de un părinte care poate să îi ofere siguranță, dar părintele are nevoie, la rândul său, de adulți cu care să își împartă propriile emoții.
De aceea, a avea prieteni nu înseamnă doar să avem cu cine ieși în oraș. Înseamnă să avem unde să ducem o parte din greutatea vieții. Să avem oameni care ne ajută să ne reglăm, să ne vedem mai clar, să ne simțim înțeleși și să ne amintim că ceea ce trăim nu este doar al nostru.
Iar uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face pentru relația cu propriul copil este să avem și noi, adulții, relații în care facem și spunem lucruri pe care nu le putem împărtăși în familie.
