Singurătatea reprezintă o experiență psihologică subiectivă caracterizată prin percepția unei discrepanțe între relațiile sociale pe care o persoană și le dorește și cele pe care consideră că le are. Ea nu trebuie confundată cu izolarea socială: un copil poate avea colegi, prieteni sau poate fi permanent înconjurat de alte persoane și, totuși, să se simtă profund singur.
Copilăria și adolescența reprezintă perioade deosebit de importante pentru dezvoltarea relațiilor sociale, a identității și a sentimentului de apartenență. În această etapă, acceptarea de către grupul de egali și construirea unor relații apropiate devin componente esențiale ale funcționării psihologice. Atunci când aceste nevoi relaționale nu sunt satisfăcute, singurătatea poate deveni persistentă și poate contribui la apariția sau menținerea dificultăților emoționale.
Ce ne arată cercetarea?
Buecker și colaboratorii au realizat o revizuire sistematică a studiilor longitudinale privind factorii de risc și factorii protectivi asociați singurătății la copii, adolescenți și tineri cu vârsta sub 25 de ani.
Din 398 de articole identificate inițial, 105 studii au îndeplinit criteriile de includere. Cercetătorii au analizat factori demografici, sociali, psihologici, de sănătate mintală și fizică, comportamentali, experiențe adverse din copilărie și caracteristici ale mediului de viață.
Un aspect important al acestei cercetări este caracterul longitudinal al studiilor analizate. Spre deosebire de studiile transversale, cercetarea longitudinală permite examinarea factorilor care preced apariția sau intensificarea singurătății și oferă indicii mai bune privind direcția temporală a relațiilor dintre variabile.
Principalii factori de risc
Analiza evidențiază mai multe variabile asociate în mod repetat cu niveluri ulterioare mai ridicate de singurătate.
1. Acceptarea redusă de către colegi
Unul dintre cei mai consistenți factori identificați este nivelul scăzut de acceptare socială din partea grupului de egali.
Pentru copii și adolescenți, apartenența la grup reprezintă o nevoie psihologică importantă. Experiența de a fi ignorat, exclus sau considerat „diferit” poate transmite mesajul că persoana nu este valorizată sau că nu își găsește locul în grup.
În timp, această experiență poate alimenta retragerea socială și poate consolida sentimentul de singurătate.
2. Victimizarea și bullyingul
Victimizarea de către colegi, inclusiv bullyingul, a fost un alt factor asociat în mod consistent cu singurătatea ulterioară.
Bullyingul nu afectează doar relația dintre victimă și agresor. El poate modifica percepția copilului asupra întregului mediu social: „nu sunt în siguranță printre ceilalți”, „ceilalți mă resping” sau „nu pot avea încredere în colegi”.
Prin urmare, experiențele repetate de respingere sau agresiune pot contribui la apariția unui cerc vicios între izolare, neîncredere și singurătate.
3. Depresia și simptomele internalizante
Depresia și simptomele internalizante au fost asociate cu un risc crescut de singurătate.
Relația este probabil complexă și bidirecțională. Pe de o parte, dificultățile depresive pot determina retragere, diminuarea inițiativei sociale și reducerea participării la activități împreună cu ceilalți. Pe de altă parte, singurătatea persistentă poate accentua vulnerabilitatea emoțională și poate contribui la deteriorarea stării psihice.
De aceea, singurătatea nu ar trebui tratată ca un fenomen exclusiv social, ci evaluată și din perspectiva sănătății mintale.
4. Anxietatea socială
Anxietatea socială reprezintă un alt factor important.
Copiii și adolescenții care se tem intens de evaluarea negativă pot evita situațiile sociale, pot avea dificultăți în inițierea conversațiilor și pot interpreta ambiguitățile sociale într-o manieră negativă.
Astfel, anxietatea poate limita oportunitățile de creare a relațiilor, iar lipsa relațiilor satisfăcătoare poate amplifica, la rândul ei, anxietatea și singurătatea.
5. Stima de sine scăzută
Stima de sine redusă a fost identificată ca predictor al singurătății în mai multe studii longitudinale.
Un copil care se percepe ca fiind „neinteresant”, „nepotrivit” sau „mai puțin valoros” poate fi mai puțin dispus să inițieze relații sau poate interpreta experiențele sociale printr-o lentilă negativă.
În acest context, intervențiile psihologice orientate către dezvoltarea unei imagini de sine realiste și echilibrate pot avea o relevanță importantă în prevenirea singurătății.
6. Timiditatea
Timiditatea a fost, de asemenea, asociată cu niveluri ulterioare mai ridicate de singurătate.
Este important însă ca timiditatea să nu fie echivalată automat cu o problemă psihologică. Un temperament mai rezervat nu reprezintă în sine o tulburare. Riscul apare atunci când timiditatea limitează semnificativ oportunitățile de interacțiune și împiedică satisfacerea nevoilor relaționale.
7. Neuroticismul
Dintre trăsăturile de personalitate investigate, neuroticismul s-a numărat printre factorii asociați cu singurătatea.
Persoanele cu niveluri mai ridicate de neuroticism tind să experimenteze mai intens emoțiile negative și pot fi mai vulnerabile la interpretarea negativă a experiențelor sociale. Acest lucru poate contribui la percepția unei deconectări față de ceilalți.
Singurătatea nu are o singură cauză
Una dintre implicațiile importante ale revizuirii este că singurătatea trebuie înțeleasă într-un model multifactorial și ecologic.
Ea poate fi influențată simultan de:
- caracteristicile copilului;
- stima de sine și personalitatea;
- anxietatea și depresia;
- relațiile cu părinții;
- relațiile cu frații;
- acceptarea de către colegi;
- bullying și victimizare;
- participarea la activități sociale;
- condițiile socioeconomice;
- experiențele adverse din copilărie;
- caracteristicile mediului în care copilul trăiește.
Prin urmare, intervenția exclusiv asupra copilului poate fi insuficientă. În anumite situații este necesară intervenția concomitentă asupra familiei, grupului de egali, mediului școlar și comunității.
Ce factori pot proteja împotriva singurătății?
Autorii au identificat și factori care au fost asociați negativ cu singurătatea, însă dovezile pentru factorii protectivi au fost, în general, mai puțin consistente decât cele pentru factorii de risc.
Această constatare este importantă: cercetarea oferă dovezi mai solide pentru anumite vulnerabilități decât pentru existența unor factori care protejează în mod uniform împotriva singurătății. Sunt necesare mai multe studii pentru a clarifica ce caracteristici și intervenții pot reduce în mod efectiv riscul de singurătate pe termen lung.
Implicații pentru psihologie și psihoterapie
Rezultatele au implicații importante pentru evaluarea și intervenția psihologică.
Atunci când un copil sau adolescent afirmă „nu am prieteni”, „nimeni nu mă place” sau „mă simt singur”, este important ca psihologul să nu considere automat că problema este exclusiv una de abilități sociale.
Evaluarea ar trebui să exploreze cel puțin:
- calitatea relațiilor cu colegii;
- existența bullyingului sau a victimizării;
- nivelul anxietății sociale;
- simptomele depresive și internalizante;
- stima de sine;
- timiditatea și evitarea socială;
- relațiile familiale;
- experiențele de respingere;
- sentimentul de apartenență la școală;
- resursele sociale și activitățile în care copilul se simte competent și valorizat.
Intervenția poate include dezvoltarea abilităților sociale, restructurarea cognitivă a convingerilor negative despre sine și ceilalți, reducerea evitării sociale, consolidarea stimei de sine și facilitarea unor experiențe sociale pozitive. În cazul bullyingului sau al respingerii persistente, intervenția trebuie să includă și modificarea mediului relațional, nu doar lucrul individual cu copilul.
O observație clinică importantă
Singurătatea nu înseamnă întotdeauna „lipsa oamenilor”.
Un adolescent poate avea zeci de colegi, sute de urmăritori pe rețelele sociale și poate participa zilnic la activități de grup, dar să nu simtă că există cineva care îl înțelege, îl acceptă și căruia îi poate vorbi autentic.
Prin urmare, în evaluarea psihologică este esențial să diferențiem între cantitatea relațiilor sociale și calitatea și satisfacția acestora.
Limitele dovezilor
Autorii subliniază că, deși există numeroși factori potențial asociați cu singurătatea, pentru o parte dintre aceștia dovezile longitudinale sunt încă limitate.
De asemenea, multe studii au analizat singurătatea ca fenomen general, fără să distingă suficient între diferitele forme ale acesteia – de exemplu, singurătatea asociată relațiilor cu colegii, singurătatea familială sau dimensiunea socială versus emoțională. Cercetarea viitoare ar trebui să acorde o atenție mai mare acestor diferențe și să includă mai multe perioade timpurii ale dezvoltării.
Concluzie
Revizuirea sistematică realizată de Buecker și colaboratorii arată că singurătatea în copilărie și adolescență este rezultatul interacțiunii dintre vulnerabilități individuale și experiențe relaționale și sociale.
Cele mai consistente dovezi indică drept factori de risc acceptarea redusă de către colegi, victimizarea, depresia, anxietatea socială, simptomele internalizante, stima de sine scăzută, timiditatea și neuroticismul.
Mesajul clinic esențial este că singurătatea copilului nu trebuie minimalizată și nici redusă la ideea că „îi va trece” sau că „trebuie doar să își facă prieteni”. Atunci când persistă, ea poate reprezenta un indicator al unor dificultăți emoționale sau relaționale care merită evaluate.
A preveni singurătatea în copilărie înseamnă nu doar să îi învățăm pe copii să relaționeze, ci și să construim contexte în care aceștia să se simtă acceptați, valorizați și în siguranță în relațiile lor.
Bibliografie
Buecker, S., Petersen, K., Neuber, A., Zheng, Y., Hayes, D., & Qualter, P. (2024). A systematic review of longitudinal risk and protective factors for loneliness in youth. Annals of the New York Academy of Sciences, 1542(1), 620–637. https://doi.org/10.1111/nyas.15266.
